Ca sa puteti lua hotararile cele mai intelepte, merita sa avem acces la cele mai sigure surse de cunoastere, oameni, carti si fapte.

Note de lectură la volumul

”Dimensiuni și perspective etice asupra barbariei actuale” de Dr. George COLANG

(Ed. Eikon, Colecția Universitas, 2018)

Suprematismul neo-barbarului

– cronica unei de-tabuizări meritate

Noua contribuție extrem de incitantă a Dlui George COLANG la înțelegerea resorturilor cât mai ascunse ale neo-barbariei contemporane are meritul de a se constitui într-un veritabil ”manifest” palpitant contra ultra-consumismului și hiper-hedonismului pe care le bănuiește cele mai responsabile de starea actuală a moralității din lumea contemporană. În acest sens, volumul sugerează că morala ar fi devenit între timp ”doar un prilej de desfătare al vicleșugurilor celor ahtiați de voința de putere”. Altfel spus, pericolul civilizațional major ar proveni mai degrabă nu dinspre mașinalizare, abrutizarea comportamentelor sau robotizarea galopantă cu care tehnologiile de vârf ne răsfață atât de copios în ultimul timp.

Demersul se originează din surse foarte diverse ca orientare filosofică și morală, iar abordarea asupra barbariei ca ”răsturnare a tuturor valorilor” este dusă la capăt dintr-o perspectivă multi- și inter-disciplinară care însă se concentrează îndeosebi într-o virulentă critică contra post-modernității. Din acest unghi de vedere, autorul preia concluziile francezului Jean-François Lyotard din ”Inumanul”, conform cărora postmodernitatea n-ar fi decât o anumită ”rescriere” a câtorva caracteristici deja revendicate de către modernitate, susține el, dar în special referitor la pretenția de legitimizare prin pariul iluminist de ”emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică”.

Astfel, această pretenție este demontată, chiar destructurată sistematic, sugerându-se că ar fi vorba doar de o imensă ipocrizie care să travestească în fapt consumismul, mercantilismul și disoluția oricăror fundamente morale din spate.

Ca și poetul Mario Vargas Llosa, filosoful român denunță tot așa-numita ”societate a spectacolului” în care ne complacem sau pierderea oricărei brize de autenticitate de la care să se mai poată revendica omul contemporan. Aici, se operează în carte cu o interesantă distincție între, pe o parte, ”gulerele albe”, care ar fi răspunzătoare de un simulacru global provocat și, pe de altă parte, ”barbarii de rând” ce ar fi victimele mai mult sau mai puțin candide ale adevăraților manipulatori ai lumii. Cu alte cuvinte, aparenta marjă de libertate a indivizilor în capitalismul de astăzi ar fi mai curând doar o impresie superficială că un cetățean obișnuit ar mai avea de jucat ”un rol important în hăul cotidian”. Pentru unii ar putea fi cumva frustrant că autorul nu se referă critic mai apăsat și la falsitatea ideologică a real-socialismului de tip sovietic, atunci când critică cu asprime proliferarea falsității și a minciunii.

Noua carte a lui Dlui George COLANG atribuie această degenerare colectivă cu aparență de apoteoză și de încoronare a civilizației occidentale Supraomului, propulsat în prim plan de Nietzsche. În perioada actuală, în mod oarecum paradoxal, barbarul s-ar identifica chiar cu Supraomul, ar fi un fel de îndeplinire a testamentului lăsat de filosoful german. Această convingere se hrănește și din observația conform căreia un cult exagerat al Supraomului ar fi condus inevitabil la o alteritate golită de conținut și de semnificație morală, decăzută la nivelul unui ”scop în sine”.

Există, din fericire, numeroase filiații captivante cu autori foarte diverși, cam din toate spațiile filosofiei europene din ultimele două secole, însă influența cea mai puternică o au asupra autorului reprezentanții Școlii de la Frankfurt, chiar dacă îi numește sau nu în mod direct.

Finalul cărții, care rămâne deschis, pare extrem de pesimist, cel puțin la prima vedere, întrucât acreditează ideea că ne-am fi resemnat cu toții să asumăm această ”lume saturată” post-pascaliană, în care cumva blestemul este că omul ”nu mai este lăsat pur și simplu să existe”. Șansa perpetuării acestei umilitoare damnări ar fi proveni chiar din partea unei epistemologii pe care o califică drept ”întemeietoare de valori de casă”. Ca și în comediile grave ale lui Molière sau Caragiale sau în reflecția existențialistă a lui Sartre, barbarul a fost mai dintotdeauna, fatalmente, suprapus cu ”Celălalt”, adică o expresie a refuzului semeț de asumare a responsabilităților etice și o disperată intenție de mascare a ceea ce s-ar numi ”deșertăciunea umană”. Nu întâmplător, în umbra lui Heidegger, eseul de față chiar mizează pe ideea că ”Supraomul de masă” cum l-a denumit Umberto Eco, ar fi învins, întrucât atunci când ”te joci de-a Dumnezeu, ajungi să fii Dumnezeu”, iar, astfel, ”totul se transformă într-o bătălie goală între Supraoameni de masă”.

În final, ar merita să scoatem în relief faptul că teza de doctorat care stă la baza acestui volum nu se rezumă la a fi doar un pamflet scrâșnit, minat de o arzătoare indignare simbolică, ci reușește să ilumineze în mod semnificativ diferitele unghiuri mai puțin frecventate și surse mai puțin vizitate de către filosofii români asupra tragismului umanității noastre crepusculare. Așa cum i-am mărturisit și personal, într-o discuție, autorului, de-abia de acum începe să se impună exigența unui efort compensatoriu, dar salutar, în situația în care, în viitoarea sa carte, el va sugera și anumite alternative compensatorii, cel puțin, dacă nu o anumită rută de tip ”terapeutic” spre care să ne îndreptăm, cel puțin orientativ, pilduitor, privirea. Din fericire, sunt destul de mulți autorii la care ne putem raporta și în continuare atunci când ne aflăm într-o traversare prelungită a deșertului ca un fel de răspuns – arc peste timp la chinuitoarea întrebare retorică a lui Hölderlin: ”La ce bun poeți în vremuri sărace?”.

Sever AVRAM

---

Lecturi:

“Portretul omului contemporan: barbarul” – invitatie la (auto)descoperire

---

DECALOGUL BUNEI CETĂȚENII ca ANTIDOT la CRIZA DEMOCRAȚIEI

de Sever AVRAM

Atunci când “gândirea slabă”, ca și concept ultimativ – de răscruce, de compromis superior sau de alternativă la marea și inerenta dez–ordine, prezumat axiologic-conceptuală, care ne bântuie, ajunge să se impună în prim plan și în relațiile internaționale, era de așteptat ca mulți viteji să se arate! Fie că vitejii cu pricina se cheamă Trump, Putin sau Erdogan, nu contează …

Pelerinaj la vestigiile unui tărâm devastat

Altfel spus, când deja realizăm că miezul presupus tare de altădată al ideologiilor a pălit, când ne vedem constrânși să supraviețuim într–o lume nu a succedaneelor, ci a surogatelor diluate și diluante, când Satul Planetar se face tot mai strâmt, mai jenant locuibil, mai cu seamă mental, atunci era de așteptat să fie vremea tuturor formelor de cabotinism, de impostură sau de ipotetică mântuire, impusă cu forța.

În fond, de fapt, filosofii și scriitorii au pregătit, culmea, cel mai bine terenul pentru irumpția acestor contra–modele, pentru dezlănțuirea acestor semi–demiurgi care să facă harcea–parcea cu toate iluziile, cumsecădeniile și epuizatele noastre capitaluri de uimire, care ne mai gâdilau papilele cerebrale. Plecând de la explozia contradicțiilor încă fertile dintre cele două mari conflagrații, cele dintre expresionism și post–post–modernism, ce și–au zis gânditorii sau “ficționaliștii” noștri că ar fi mai paradoxal și mai șocant să administreze restului muritorilor decât mitul unei inevitabilități a sfârșitului continuu, a unei falsifieri neîncetate ca jertfă pe altarul Căutarii, a unei rejectări triumfaliste a tuturor tabu–urilor și dogmelor, având să devină, în cele din urmă, constrângeri și mai umilitoare pentru eventualele ultime răbufniri de conștiința decât toate celelalte forme de bâjbâială, rebeliune sau resemnare morală de până atunci.

Ceea ce i-a înaripat pe toți în acel proces de vehementă negare, nu doar a fundamentelor, dar mai ales a legăturii cu fundamentele civilizaționale de până atunci, nu a fost însă aflarea unei anumite energii compensatorii și consolatoare în raport cu ne–găsirile, cu incongruențele sau cu condiția fulgurant pascaliană a gândului și condiției umane, în cele din urmă, ca o ”umbră pe pânza vremii”. Mă tem că finalul genocidurilor și marii isterii de după nazism, stalinism și celelalte forme decizioniste de încazarmare a mulțimilor, a lăsat de fapt un imens gol în urmă care nu a mai putut fi cu nimic înlocuit la nivel simbolic major, cu atât mai mult la nivel planetar. Astfel, locul tuturor formelor de sfidare a perisabilului și incertitudinilor la nivelul credințelor și mitologiilor colective sau personale a fost perfect umplut sau aparent umplut de promisiunea unei libertăți neîngrădibile prin consumul neînfrânat sau prin neînfrânarea consumului, ca acea sete tacită de revanșă după lunga perioada de glaciațiune sau de diluviu …

Oarecum, artiștilor le–ar reveni nu doar să fi sesizat mult mai devreme și mai convulsiv această nevoie – greu de conținut – de afirmare a egourilor prin consum, prin lux sfidător sau printr–o cât mai devoratoare nevoie de a spulbera limitările de altădată și a impune poftele ca pe noul blazon ale unei ere însetate de certitudini obținute prin tranformarea dorințelor difuze în nevoi imperative, a nevoilor în norme contra–factuale, a drepturilor în noi forme de tiranie post-barbară, a libertăților în nostalgii exasperate și exasperante de a trăi totul ca și cum am fi fost ultimele generații de pe planetă.

Ideologii și politicienii au venit mult mai târziu și mai la spartul târgului, când trebuiau doar fixate prin manipulare concluziile stridente la care deja scriitorii și artiștii ajunseseră deja, mai ales în lumea occidentală. Acomodarea cea mai utopic de rezolvat probabil s–a dovedit a fi fost cea dintre nevoia de a sădi nu noi convingeri ferme, ci măcar noi forme de inducție sau de manipulare post-ideologică pentru a–i pregăti pe oameni să meargă la moarte sau până la moarte, în numele unor simbolistici reșapate, care să mai dea măcar impresia că rezistă, că pot sta în picioare. Aparent, idolatria Banului a părut că poate face față prin ea însăși o lungă bucată de timp. Doar că nevoile au tot cunoscut și ele forme de încrâncenare neo–barbară, energii devorator-sfidătoare, pe linie narcisiacă, încât nu mai suntem siguri că măcar deținerea sau acumularea de valori materiale, chiar în exces, mai pot fi paleativul real sau suficient la toate formele de sfidare, de inautenticitate sau de alienare extremă în care am simțit că plonjăm din ce în ce mai mult, însingurați, teribil de însingurați …

Treptat, de la Pirandello încoace, aveam să ne descoperim propria goliciune și golire interioară, cea care fusese deja anticipată sub forma “Omului fără însușiri”, și mai apoi fără rest, fără mize, fără noi surse de minimală consolare ca auto–reprezentare de sine și de grup, din care să ne mai revendicam …. Dintr–odată, cea mai confruntativă formă de ne–regăsire a devenit chiar nu epuizarea accesului către anumite certitudini cumva magice, ci chiar și a noimei pe care hrănirea din amarul lor ne–ar mai fi putut–o aduce pe un teren deja simbolic și axiologic ”devastat” cu grija de toate pârjolirile la care îl supusesem anterior, mai mult sau mai puțin libertar, represiv sau pilduitor–corectiv.

Liberalism vs iliberalism – falsa dilemă

Am procedat la acest lung ocol în jurul resturilor fumegânde ale unui câmp de după numeroase bătălii ale vanităților și încrâncenărilor trecutului demn de deplâns, pentru a spune de fapt că niciunul dintre ”noii neo–barbari” demoniaci de tip Putin, Trump, Erdogan sau cum s–or mai fi numind azi nu au irumpt pe un loc virgin al mentalităților colective. După mai ‘68 și aparentul final al conflictului între civilizații, era clar că odată și odată va reveni moda liderilor autoritariști șsi pseudo–charismatici, că ei puteau să seducă chiar și fără retorică, ci doar printr–un imagism infantil sau grotesc și că, de fapt, lungi cohorte de scriitori și de intelectuali formatori le pregătiseră ascensiunea, ca inevitabilitate a non–sensului, a lipsei nevoii de presupuse legi morale, căzute în desuetudine, a justei proporții între nevoi și îndatoriri față de un Celălalt, tot mai difuz și mai irelevant în plan simbolic.

Vremea democrației ca ”Răul cel mai mic” trecuse și venise în fine vremea democrațiilor așa–zis iliberale, în care nici nu mai este nevoie de prea multe consultări, deliberări și angrenaje ultra–subtile pentru ca un lider infailibil sau presupus infailibil poate el decide deja seniorial și câtă pâine și cât circ merită sau este cazul să fie date poporului ca să ovaționeze sau să tacă atunci când trebuie. Logica democrațiilor iliberale sau a autorismelor permisive ar fi doar în aparență dificil de explicat. Cei de mână forte și–au creat sistemele suficient atractive prin care dau măcar impresia că știu să contrapună dărâmător adevăruri aspre, demolatoare, miezoase, în locul semi–adevărurilor pastelate, de compromis, de nișă, de consolare, de corecție etică sau de ”minimalism moral” pe muchie de cuțit. Deceniile fie de ultra–consumism, fie de simulacru democratic sau de nostalgii unanimiste au pregătit din plin apoteozele sau gloria noilor forme de guvernare în care libertățile pe rând nu par să mai aibă sens, în care doar instinctele primare ale maselor trebuie să primeze și merită orchestrate spre a părea virtuți cardinale, care să-i reducă pe cei în minoritate într–o auto–defensivă cumva mereu jenantă, auto–explicativă și pseudo–deviantă în raport cu crezurile încarnate intens simbolic de neo–populiștii tot mai numeroși care apar în scenă …

Este la fel de clar și de vădit că exercitarea democrației pe vechile căi legalist drapate și prin mass–media și–a cam mâncat mălaiul și că, în cazul în care nu va găsi căi prin care să se dezinstrumentalizeze și să se regenereze, nu în funcție doar de criterii cifrice și de manual politologic, vor sucomba curând fără să fie sigur că vor mai reînvia vreodată din propria cenușă. Cu alte cuvinte, o democrație care să meargă unsă ca de la sine, acceptând ultra–permisiv la grămadă mai ales pe toți cei care contestă din toate puterile democratismul, care o vor pe catafalc cât mai repede și utilează simultan toate avantajele și beneficiile parlamentarismului european, pare mai degrabă un experiment sado–masochist, dar în niciun caz conectabilă la ceva care să aducă minimele corecții de parcurs, minimele învățăminte extrase, minimele re–legitimări prin reluarea legăturilor cu originile, cu fundamentele de ne–evitat ale trăirii împreună și Iubirii pentru Cetate.

Pe de altă parte, mai grav decât atât, este că însăși neîncrederea colectivă în șansele resursării filo-sophice a proiectului umanist însuși care a hrănit atâtea sute de ani dinamica democrației, ca și concept și tip de societate, pare să pună serios în pericol preconizata, sperata, invocata redresare. În speță, cât mai simplu vorbind, dacă secera vântul sălbatic printre vestigii fără de vestale, la ce magică reinventare să sperăm oare, care, în plus, să reziste și tuturor tipurilor de obiecții, de rezistențe, de sfidări sau de false clamări contra așa–numitului decadentism al conceptului în sine, într–o eră ultra–globalizată toxic și care, chipurile, ar merita să revină la așa zise valori mai sigure, mai ferme, mai puțin anemiante …

Din nefericire, ar merita să începem cu recunoașterea eșecului colectiv societal în cele mai multe țări europene unde doar indirect Europa ar fi în criză, ci, de fapt, modele de raportare la ceva de pus în comun ca și comunități sunt puternic erodate, plasate cumva în mod strivitor sub piramida lui Maslow, necrozate sub imperiul susținerii unor ilimitate pseudo–libertăți și tot mai multe revendicări de drepturi personale, golite însă în realitate și de o legitimitate profundă și de o putere de a rezista conceptul la atacurile tututor apologeților purificării, restartării, mântuirii prin noile super–naționalisme tip Le Pen și așa mai departe.

Altfel spus, problema cu adevărat spinoasă ar consta, în cele din urmă, într–o criză a ideii de cetățenie, implicit de tipologie comunitară, nu a democrației ca mijloc de ieșire miraculoasă din blocajul axiologic în care ne–am tot afundat. Subsecvent, fără o recunoaștere minimal onestă a necesității denunțării ultra-hedonismului ca scop în sine și ca Rău general acceptat, nu va fi cu putință nici o depășire radicală a falselor abordări și a ipocriziilor conceptule actuale, mai ales a celor provenite din partea diferiților salvatori de ocazie, orice nume ar purta aceștia în Rusia sau în SUA ori în Europa … Revizionismul perpetuu și nevoia de restartare legislativă și administrativă fără oprire ascund de fapt o revanșă a unui spirit profund retrograd în esența sa și, concomitent, împing în mod amăgitor populații sau națiuni întregi către ceea ce se cheamă deja la americani reacționarism ideologic, cu foarte mulți corespondenți morbizi și în Germania, Franța, Italia etc.

Nici societățile pretins “pro–libertariene” nu stau de loc pe roze întrucât și acolo fundamentele și legitimitățile sunt adesea și ele profund calcinate, le este dificil să se mai deghizeze mereu în spatele unor soluții conjuncturale când de fapt au pierdut în realitate încrederea în virtuți, acel confort etic pro–activ care să le propulseze nu doar abstras către o repoziționare societală mult mai participativă, ci și către căi reale de modificare a paradigmei educaționale dindărătul acestor noi tendințe de primenire decizională și implicativă … Cu alte cuvinte, chiar societăți dominate de valori de tip protestant sau care se revendică din acel rezervor etic, au conflicte de valori nesoluționate în adânc și doar clamează în mare parte Schimbarea. Mimarea inovării sociale frenetice nu poate înlocui, de fapt, cu adevărat secătuirea din adâncuri, iar neutralismului de suprafață al decidenților i se pot juca oribile feste, cum a fost și cazul carnagiului de pe insula norvegiană de acum câțiva ani …

O ”în-cetățenire” ca ieșire din Labirint

Îmi pare la acest moment că singura gură de oxigen ar putea veni în mod pragmatic vorbind din partea mișcării reconciliatorii inițiată de Macron, nu doar la nivelul Franței, ci și la nivel mai profund. Pro–federalismul profesat de el ca metodă de lucru spre a debloca Europa și a o desprinde din capcanele ultra–populismelor de tot felul dă cel puțin până acum impresia dezvoltării unei alternative, atât la excepționalismul american, cât și la bigotismul ”militarist– putinist” sau la plonjeul în histrionisme drapate revendicativ continuu, precum în cazul partidelor anti–sistem tot mai frecvente în Europa. Doar că acest pro–federalism în sens larg ar fi fost de dorit să fie acompaniat cumva de oferirea unei alternative ideatice și la impasul intern în care se află nu doar francezii, ci majoritatea societăților occidentale de azi, cu vagi excepții. Vreau să spun că faptul că există anumite oaze de diferențiere conceptuală și atitudinală ce tind să facă mutarea dinspre vidul post–ideologic către un spirit comunitarian mai responsabilizant și mai pragmatic ca efecte, în cele din urmă, nu este nici pe departe suficient, deși evident ca modelele nordice pot fi puternic inspirative pentru noi toți ceilalți, dar nu decisive în plan prodund în cele din urmă.

Oricât ne impresionează pozitiv să zicem ca modele islandezii, estonienii, norvegienii sau chiar irlandezii, este nevoie de un driver mult mai dislocant și cu rază de acțiune mult mai extinsă spre a da cu adevărat o șansă de ieșire din lumea toxifiată și toxifiantă a populiștilor și sectarianilor ideocratici de astăzi. Oricât am umbla la rafinarea doctrinelor democratice prin ideologii tot mai sofisticate și conciliatoare nu va fi destul, cum spuneam, în absența unui vector de iradiere axiomatică, radical, bazat pe un consens al autencităților de reconstruit. Dealtfel, conceptul de “consens axiomatic” este destul de vechi și îi aparține logicianului și filosofului Anton Dumitriu, nu mie. Doar că, din fericire sau nefericire, contracararea sistematică instaurării unei gândiri asumat/deliberat “slabe” și în relațiile internaționale nu va fi posibilă fără o impunere în cele din urmă, testată public pe linia unei reconstrucții a modelului european, ne–eurocentric, însă axat pe o cultură împărtășită a responsabilității și a căutarii permanente a adevărului prin Dialog.

În anii ce vin sau ar mai fi să vină, la organizarea unei competiții a modelelor formative și interogativ reconstructive ale cetățeniei, una definită anti–alienant, ca “grijă pentru Sufletul Cetății” (în terminologia lui Patocka pe urmele lui Platon), ca un fel de “ideal politic și moral” deopotrivă, ar fi cel mai mult de meditat și de lucrat. Un nou ”Decalog al Cetățeniei” se impune pe plan european, mai degrabă inspirat din gânditorii central și est europeni, fondat pe valorile desprinse din martirajul intelectual practic de antecesori precum Havel, Konrad, Geremek:

1. 1. căință față de rătăcirile/erorile trecutului,

   2. pasiune pentru adevăr,

   3. răbdare activă,

   4. toleranță iubitoare,

   5. solidarizare întru omenie ca proiect post-umanist,

   6. o dogmatică a respectului pentru valori fundamentale,

   7. privilegierea demnității individuale în mod neipocrit/instrumentalizat,

   8. spirit de sacrificiu identitar–restructurant,

   9. revenirea la paradigma educațională de tip mentor – discipol,

   10. căutarea unei libertăți proteguitoare în plan spiritual, cu adevărat “libere” (desprinsă din B. Fondane).

Numai punând în oglindă noile modele formative ale unei Cetățenii recuperate simbolic, demonstrativ chiar cu căile pe care și le caută democrația ca mijloc de dezvoltare societală s-ar mai putea imagina pe viitor o posibilă deblocare a Impasului mental în care se adâncește democratismul în era instrumentalizantă, digitală și robotică în care ne–am afundat deja …

Orice reconstrucție începe probabil parțial și cu anumite fatale demolări ale miturilor false. Este mult de lucrat, ca să mă exprim eufemistic, la redefinirea paradigmelor educației, succesului, fericirii și chiar a rolului vârstelor multiple în societățile ultra–revendicative, dar de fapt resemnate cu tot soiul de forme mai mult sau mai puțin camuflate de represivitate marcată, cum au arătat–o atât de concludent Foucault sau Pasolini. Dacă vom caută revelația scăpării din “angrenajele politocratice” în care ne complacem, ale ultra–consumismului și hedonismului neo–barbar de care vorbeam nu vom găsi niciodată vreo cheie a ieșirii din Labirint. Ar fi mai mult nevoie nu de corifei salvatori nechemați, ci de o nouă pedagogie, de o mentorizare profund modelatoare a cetățeniei, printr–o reînvățare pas cu pas, aproape ca în idealul Lyceum atenian. Sigur, la prima vedere este tot un proiect utopic dacă îl privim din pespectiva digitalizării și tehnologizării galopante de acum. Dar, în mod real, tehnologiile poate ar fi de domolit cumva prin reflecție, moderație și spirit dilematic rațional, nu neapărat să acceptăm să schimbe complet agenda publică și să ne îndepărteze periculos de mult de resursarea simbolică de care societățile noastre au atâta nevoie …

Vorbea inspirat Alain Tournier despre imaginarea vieții noastre ca pe un proiect, continuu ameliorabil, retușabil, dar cu o miză reală nu doar de a menține o tensionalitate importantă a căutării de sine și a perfecțiunii în cele din urmă, dar și de a lăsa o urmă cât mai adâncă în caruselul vârstelor, generațiilor și proiectelor comune în care suntem sau ar merita să fim angrenați. Și atunci de ce nu am putea vorbi și despre un proiect de acest gen trans–personal, neo–comunitarian, după cum spuneam ceva mai devreme?!? Dacă am reuși din nou să vedem mizele Proiectului mai puțin egoist, dar mai entuziasmant, poate că refondarea societală bazată pe responsabilitate, cum a văzut–o oarecum primul mentorul Președintelui Macron, filosoful Edgar Morin, ar fi cu putință, nu doar o ademenitoare clamare utopică.

Mă tem sau nu mă tem, însă consider că acum ar fi cazul să ne luăm o vacanță sabatică până undeva mai departe, gen la reședința lui Dalai Lama sau până în Singapore ori în Quatar dacă tot motorul pro–umanist pe care ne bazăm este atâta de sastisit sau blazat. Gândirea oricât de asumat ”slabă”, cum o vedea Vatimo, nu prea pare aplicabilă la nivel inter–relațional pentru a cultiva o alternativă la rapacități absurde, la razboaie inter–galactice și la resurecția leacurilor de frică administrate națiunilor ca pe timpul lui Lăpușneanu, Hitler sau Mussolini.

Este nevoie de o competiție reală și de alegerea, în cunoștință de cauză, a celui mai bun Proiect pentru Noua Europă, unul de refondare a cetățeniei în context vădit post–ideologic și post–național. Aceasta ar presupune să ne depășim în mod pro–activ orgoliile inerente, deviaționismele messianice și soluțiile parohialiste spre a putea contrapune un model apt să mixeze în mod fericit spiritul pro–federalist cu o restructurare (neo) comunitariană în care proiectele de viață ale fiecăruia să–și poată afla un loc cât mai împlinit, mai roditor cu putință sub Soare.