Cum să dai Uniunea din mână pe referendumul de pe Tamisa

Cum să dai Uniunea din mână pe referendumul de pe Tamisa

 ~ marginalii la referendumul britanic despre apartenenta la UE ~

Dincolo de utilizarea ca santaj sau armă politică/electorală, ameninţarea cu posibila ieşire a Marii Britanii scoate în relief nu puţine paradoxuri şi aruncă în aer multe idei preconcepute – de stabilitate şi de previzibilitate de odinioară …

În realitate, insularii cu pricina n-au fost şi nu s-au dorit niciodată un model de solidaritate şi “generozitate umanistă”, gongoric perorată, ca în cazul eternilor rivali din Hexagon. Orientarea lor prevalent sceptic-pragmatica şi liberalistă în economie i-a diferenţiat din capul locului de restul europenilor. În mod deliberat. Cumva, mai degrabă Londra nu a crezut niciodată în lacrimi “socializante”, mai abitir decât Moscova. Doar când aceasta din urmă i-a stipendiat în secret pe laburiştii din trecut, gen premierul Harold Wilson, s-au înregistrat derapaje majore de la calea lor pro-americană şi conservatoristă în materie de politici sociale …

Ceea ce aparent şochează acum cel mai tare este faptul că un stat puternic federalizat în organizarea administrativă respinge tocmai el un proiect federalizant precum se pretinde Uniunea Europeană. În realitate, clivajele din adâncime sunt mult mai aprige decât pare la prima vedere. Şi interesele din spate asijderea. Englezii au reuşit să impună un model real de autonomie a regiunilor/popoarelor componente, promovat mult mai eficient şi consecvent decât a făcut-o Comisia Europeană, în ciuda tuturor parghiilor de influenţă ce i s-au conferit. În mentalul/percepţia celor mai mulţi, Comisia multinaţională de la Bruxelles apare nu numai ultra-birocratizată artificial, dar şi marcată şi de alte vicii de fond precum “limbajul de platină”, tendinţa spre ţinte semi-utopice (precum “Strategia Lisabona”), ponderea excesivă acordată formelor (standardizarea în toate domeniile) mai degrabă decât fondului. Cumva tocmai aceste slăbiciuni sunt reproşate de britanici construcţiei europene; ezitările, eufemismele, risipa de fonduri în gol şi “caporalizarea neo-iacobină”, despre care a vorbit încă demult Edgar Morin, de care nu a reuşit să se dezbare în mod elocvent.

La nivel ideologic, aşadar, o primă falie apare în mod real intre modelele de federalism promovate de cei doi protagonişti in disputa: Londra şi Bruxelles. Guvernul britanic, în plus, este subminat şi de ameninţările cu secesiunea pe care le vehiculează politicienii scoţieni. Trăind încă în umbra gloriei hegemonice de altadată, Europa nu a fost capabilă să dezvolte un model coerent şi coeziv propriu până la capăt. S-a blocat tocmai în ezitarea între inter-guvernamentalismul care le surâdea liderilor naţionali ca supapă de retragere “în caz de furtună”, pe de o parte, şi federalizare, pe care nu a aplicat-o după modele deja testate, precum “patriotismul constituţional”, de tip hamiltonian. Mai recent, la incapacităţile, inadecvările şi ipocriziile trecutului, s-a mai adăugat şi “merkelvelismul”, noul curent aparent decizionist, salutar promovat de Germania, dar, de fapt, temporizator şi conciliator pentru a fi protejată relaţia specială dintre Berlin şi Moscova, respectiv Ankara.

Altfel spus, UE n-are cum să vorbească pe atâtea voci, simultan şi apoi să pretindă să fie persuasivă şi influentă într-o lume în care seismele geo-politice se ţin lanţ şi în care cu totul alte noi puteri se impun economic mult mai rapid. Preferinţa pentru lideri cvasi-fantoşă în funcţii înalte, precum acelea nou create de Preşedinte şi de Înalt Reprezentant la nivel comunitar relevă fragilităţi care se vor deconta inevitabil. Nu doar modul prea puţin legitim/democratic de desemnare a acestora ar fi problema, ci puţinătatea prerogativelor reale pe care aceştia şi le pot realmente asuma în practică.

Revendicarea unui referendum naţional în Marea Britanie din partea actualului premier, după examinarea acestor neajunsuri, apare astfel mai puţin nerezonabilă decât lăsa iniţial impresia. Ar putea juca poate un rol prea puţin bănuit de catalizator al nevoii unor schimbări radicale în funcţionarea administrativă a Uniunii şi, mai ales, a Comisiei. Mai exact, realizarea unei opţiuni clare între con-federalism şi formarea unei structuri pragmatice gen “Statele Unite ale Europei”; simplificarea procedurală a modului de operare, cam pasiv al Comisiei, în raport cu marile urgenţe geo-eco-economice de la orizont; crearea bazelor economice şi legale pentru manifestarea unei veritabile unităţi şi cetăţenii europene, măcar în vremuri de restrişte cum sunt cele pe care le traversăm.

Pe de altă parte, mutându-ne pe meleaguri dâmboviţene, observăm că luările de poziţie de până mai ieri ale Preşedintelui Băsescu în favoarea Statelor Unite ale Europei, aşa cum sunt promovate mai ales de Germania, noul aliat principal via Monica Macovei, au căzut în surdină. România n-a mai sărit nici în ajutorul colegilor de axă de acum 8 ani, dar nici nu s-a arătat cumva jenată în mod explicit de vehemenţele premierului englez. Mai pe scurt, este destul de decepţionant să ajungem să vedem folosirea discursurilor pro UE mai degrabă ca marfă internă şi prea puţin ca rod al unei viziuni coerente şi consecvente de politică externă. Mai nou, vedem că Ungaria este percepută, în afara Greciei, drept veriga slabă a construcţiei comunitare, dar nu ne-ar mira ca – în cazul unei ne-reformări realiste a sistemului administrativ din România, a unei de-baronizări concludente – şi România să alunece pe o pantă economică prea puţin previzibilă.

Oricum, de notat este că propunerea dlui David Cameron a fost rău primită de marea majoritate a mediilor – inclusiv din propria ţară, mai ales de către mediul de afaceri. Totuşi, o eventuală punere în practică probabil că nu ar fi fatală în mod direct UE, dar ar putea şubrezi crucial credibilitatea şi rolul acesteia ca protagonist pe arena internaţională. Aici rezidă, de fapt, cheia problemei, nu doar în şovăielile unui Stat Membru care încearcă să se sustragă unei solidarităţi financiare văzută ca neprofitabilă, ci în capacitatea întregii construcţii semi-centenare de a se auto regândi inovativ pentru a genera plus valoare, forţa de avans raţional, motor de reflecţie şi raţionalizare pentru întregul sat planetar căruia fatal îi aparţinem, din care chiar nu putem ieşi ca din UE.

Un lucru cert în loc de concluzie: britanicii constituie o parte semnificativă a identităţii, a panopliei valorilor europene, fără de care am fi mai săraci, dacă am simţi că Regatul Unit se decide “să de-fecteze”, în favoarea unei ipotetice re-apropieri de vechea colonie, SUA. Nu mai sunt vremuri coloniale nici pentru Londra, aşa că un minim realism ar merita să guverneze viziunea politică a Foreign Office-ului. Doar prin mai multă Europă, nemimată, reformată, re-inventată simbolic vom rezista noilor forme de barbarie cu care ne asediază secolul nostru mult prea canibalizant şi prea puţin raţionalist.

 Sever AVRAM