Minimalismul meta-fizic – ultimul scut

Cea mai teribila forma de mutilare a cuiva sau, cum mai la moda se spune astazi , de “dizabilitate” generica, ramane lipsa accesului cuiva la o viziune meta- fizica asupra proximitatilor proprii, mai cu seama a celor -prezumat, cel putin – palpabile, deja cu prestigiul de a fi “la indemana” noastra.

Cu cat ne afundam in materialitatea sau in inerenta precaritate a lucrurilor, cu cat aceasta pare mai savant elaborata, camuflata, cu aer de prestigiu inatacabil, cu atat riscam nu doar sa devenim integral prizonieri ai rutinei si dezintegrarii lente, dar sigure, a propriilor minimale certitudini asupra sensului vietii …Acele putine lucruri care ne dau iluzia, macar, ca a meritat sa ne nastem si sa continuam navigarea in acest ocean de indoieli, capcane si grele incercari, adesea impinse pana la trauma.

In fond, intr-o lume atat de riguros directionata catre precautii, exhihibari si arogantze de toate calibrele, ceea ce descoperim – in plin miez al reificarii care ne intruneste si bantuie, deopotriva – ceea ce ne amentintza si risca sa ne devoreze subtil si tacit este Instrainarea. Anume,  pierderea oricarui miez tare care sa ne transfere vitalul orgoliu al unui rost cat de mic al  propriei vieti si incapatanari de a ne fi trait viata pana la capat …

Fara acel minim fior meta-fizic, vad asta tot mai angoasant in jur, chiar si cuvintele de alinare, de compasiune, de imbarbatare fatza de cineva isi dilueaza brusc noima. Se neantizeaza fulgerator, tot asa cum vietile potentatilor zilei se vad golite de sens de indata fortza aceea din spate, a “Coloniei Penitenciare” casuneaza sa le strice ploile freneticei lor inavutiri, disperarea acumularilor de succesive false prestigii, onoruri, caznite “legitmitati”, apte sa le contra-balanseze, totusi, impostura prin care au uzurpat, de fapt, ierarhiile de valori, bun simtz sau de minima “competentza morala”, conform formulei dlui Andrei PLESU …

Simt ca ne apropiem de o Apocalipsa morala,  cel putin, fie si numai din dezvoltarea acestei paralizii in fatza distrugerii fiorului meta-fizic minimal prin care, pana nu demult, reuseam sa ne transfiguram, cat de fragil ar fi fost, asprimile, carnalitatile grotesti, toate formele de derizoriu, de scabrozitate mentala siau de ostentativa, sfidatoare vanitate …

In perspectiva confruntarilor ce va sa vina peste noi, in acest context ce para visceral sa respinga mitul, ritualurile si  puterea de re-traire a arhetipurilor, inevitabil, singura forma ce cred ca ne va mai diferentia unii de ceilalti, in mod decisiv, va fi tocmai pastrarea acestei rezistentei prin simbolizare. Frecventarea fictiunii, a oricarei forme de fictiune sau de evazionism pare din ce in ce mai putin sa ne ajute. De aceea, evident,facem recurs la fiorul meta-fizic al lucrurilor simple, din imediatat vecinatate, alaturi de propria maestrie de a ne salva, fiecare pe cont propriu, prin alternativele clasice la impietrire si moarte spirituala: fie ca se cheama confesiune, “dialog al inimilor” sau putere de renuntare de dragul a ceva sau al cuiva mai presus de noi insine.

La final, ne vom trezi probabil tot singuri in fatza hidoseniei Mortii, aceleia “materiale”, dar mandri ca macar am facut “incercarea” aceasta.