Pe cat este de impamantenita la noi mistica formelor fara fond (teza lui Maiorescu dateaza de acum aproape un secol si jumatate!), pe atat si rezistenta la schimbare profunda si modernizare – in sens occidental si competitiv. Chestiunea regionalizarii pare de aceea multora tichia de margaritar de care chiar – in plina criza si instabilitate administrativa – am mai fi avut nevoie. Daca nu ar fi existat presiunea compatibilitatii cu restul Uniunii Europene, poate ca ea nici nu s-ar mai fi pus.
Tocmai de aceea, ar fi de evitat o abordare si prea savanta (de care, oricum, pana la capat, politicienilor le-ar fi greu sa tina cont), dar si una prea inglodata in intrigile de palat care nu inceteaza sa bantuie camarile noastre domnesti. Abordarea reorganizarii regionale de acum circa doi ani a facut destule valuri, mai mult pe dealul Cotrocenilor, a incins ceva spirite, dar s-a stins rapid ca orice tema atacata strict pompieristic si fara o sustinere solida, macar din partea echipei care se afla atunci la carma. Cu atat mai mult, ar fi necesara acum o orientare realista si pragmatica, apta sa identifice din capul locului impactul dorit si sa nu se finalizeze in coada de peste pentru a consfinti inca o data vocatia pentru formele fara fond, de care vorbeam, dar sa consolideze si un fel de neo – satrapizare (intarirea “baronilor rosii”, cum ii numeste Comisia Europeana in documentele sale interne sau locali) in detrimentul reglarii unor mecanisme de administrare si control al exercitarii puterii in plan regional.
In acest sens, foarte pe scurt, reforma regionalizarii ar fi cazul sa raspunda la trei intrebari cheie:
1. Ce model de dezvoltare regionala pe termen lung ar merita ales?
Sunt evidente pentru toata lumea tarele administrarii de pana acum si povara indusa de puterea post-feudala pe care o exercita majoritatea asa zisilor baroni – majoritatea, de fapt, succesori ai fostilor prim-secretari PCR, in cel mai bun caz. Daca nu se va opta pentru un model clar si in plan teritorial si economic, dinspre Vest catre Est, adica de la regiunea cea mai de succes/echilibru care este polul Banat – Timisoara (ca armonie interculturala si ca dinamica sociala si pragmatica mai ales), Romania va ramane un Stat hiper-centralizat, in care doar o mica parte a deciziilor majore, mai ales asupra utilizarii banului public, vor fi luate in plan regional.
Nu este vorba de a contracara sau a multiplica (doar) mai multe centre mari/metropole precum Bucurestiul, ci de a re-echilibra decizia la nivel national prin estomparea treptata a contrastelor si polarizarilor actuale. Altfel spus, un motor al emanciparii si europenizarii odata identificat – asa cum aratam inca din 2001 intr-un studiu pe care l-am coordonat cu finantarea DG Educatie-Cultura al Comisiei Europene – acesta ar putea dinamiza valurile schimbarii in sens centripet, implicand toate “regiunile ex-istorice” in procesul de reasezare tectonica evolutiva a Romaniei.
Ca si atunci si acum cred ca Bucurestiul ar merita sa ramana doar metropola economica si centrul de afaceri cel mai important, dar pentru a degaja orasul si a separa cat mai palpabil decizia politica de lumea afacerilor (a reduce din retelele de coruptie masiva sedimentate), capitala administrativa ar trebui mutata cum au procedat cu succes si alte tari precum Turcia, Olanda, Brazilia sau Africa de Sud (exemple din zone foarte diverse alese in mod expres). Aceasta mutare nu ar fi doar una pur simbolica, care sa dezamorseze si vechi reticente si rivalitati din trecut, ar indica chiar nevoia unei repozitionari a elitelor si inceputul unor schimbari de jos. Localitatile propuse pentru mutarea ministerelor si ambasadelor au fost in fapt vechi capitale ale Tarii Romanesti precum: Targoviste, Curtea de Arges si Campulung Muscel, dar, potential, chiar Brasovul, ca poarta dintre cele doua mari zone de influenta din trecut: cea imperial habsburgica si cea fanariot-otomana.
2. Ce model de partajare a puterilor si de asumare a raspunderilor sa primeze?
Aici ma refer in mod clar la ce fel de subsidiaritate activa, dinamica, neipocrita merita sa promovam. Pentru cei de la Bruxelles, preocuparea cea mai mare a fost si va ramane in cazul Romaniei mentinerea unei anumite paci sociale si a unui compromis ne-exploziv intre diversele factiuni partinice care toate sunt in continuare vazute grosso modo ca vectori ai conservatismului, ai stagnarii economice si ai unei polarizarii sociale mult peste media europeana, nu ai schimbarii de profunzime.
In mod concret, daca am vrea cu adevarat regionalizare, nu ar trebui sa avem in vedere doar un fel de mutare a fanioanelor vechilor baroni dintr-un loc in altul, dintr-o resedinta de judet in alta. Regionalizarea Romaniei ar trebui sa confere un cu totul alt model de distributie a puterilor in plan teritorial si economic, in asa fel incat deciziile sa se ia cat mai aproape de interesele prioritare ale majoritatii cetatenilor, prin consultare permanenta (e-governance) si prin blocarea posibilitatii ca vechii baroni sa nu mai fie acel “stat in stat”, asa cum a fost el deja institutionalizat in mai multe zone, cazute treptat in obscurantism si subdezvoltare economica.
Regionalizarea nu ar trebui sa fie, cum am mai spus o re-satrapizare, o baronizare si mai pronuntata, mai provincialista si mai stagnanta, in plan decizional. Comisia Europeana a cerut si cere pe toate canalele, mai ales prin MCV, crearea unei posibilitati de decontare periodica a celor care detin parghiile de putere in fata opiniei publice, a restului societatii. Altfel spus, le putem da mai multe prerogative consiliilor regionale pe viitor, dar ar fi obligatoriu sa prevedem in subsidiar responsabilitati si penalitati foarte clare, care sa se si aplice pentru a nu mai vedea tot timpul sefi de consilii judetene sau primari arestati, ci o administrare supla si eficienta a tarii prin intermediul regiunilor. Daca avem o Lege a Raspunderii Ministeriale, ar fi cazul sa avem automat si o lege similara pentru acesti guvernatori sau sefi de consilii regionale. Altfel, ar exista doar sansa unor noi derapaje/rapacitati politice si, mai ales, noi forme de instabilitate administrativa si de fragilizare, fragmentare decizionala.
In plus, daca vrem cu adevarat sa cuplam ca regiuni romanesti la regiunile economice europene de succes (precum de pilda cea dintre Rin si Muntii Alpi) deja existente sau la formarea unora noi prin aplicarea Strategiei UE pentru Regiunea Dunarii (la care suntem din 2011 parte alaturi de alte 13 State), nu mai putem pluti in afara asigurarii unui management performant si unitar, cu un unic punct de referinta la toate nivelurile de abordare: institutional (pentru a lucra flexibil, fara frontiere artificiale birocratice inventate unilateral), executiv (pentru a asigura compatibilitate in planul cooperarii intre regiuni foarte diferite) si managerial (pentru a conecta nivelul de micro project management in raport cu cel de tip macro project management si la nivel admistrativ, fara de care niciun dialog si pateneriat de succes la scara comunitara sau dunareana nu va putea exista).
3. Ce pattern cultural si inter-cultural ar trebui favorizat prin regionalizare?
Principala spaima cvasi-viscerala a celor mai multi decidenti in Romania pare aceea de potentiala refacere a contururilor unei zone preponderent maghiarofone autonome (gen Tinutul Trei Scaune sau Regiunea autonoma maghiara din epoca Dej) decizional si financiar, decuplate de la influenta administrativa a Bucurestiului.
Simpla invocare totemica a actualei Constitutii ca un text sacrosant nu are in plan practic, modernizator nicio valoare. In realitate, daca reformele nu ar fi fost catastrofal tergiversate in ultimul sfert de secol in Romania, nu am fi ramas in acest provizorat istoric (si poate si isteric), care tinde sa se eternizeze, si nu am fi dat astfel apa la moara miscarilor secesioniste, in conditii de criza. Tocmai faptul ca nu s-a realizat o distributie transparenta si corecta a resurselor financiare, mai ales, a favorizat incordarea muschilor partizanilor autonomiei pe criterii etnice, dar nu numai.
Pericolul rezida, de fapt, in lipsa de strategie si de curaj in aplicarea unei strategii pragmatice, care sa-i fi implicat si pe secui in chip onorabil, fara sa le alimenteze frustrarile si resentimentele bine fructificate de Budapesta lui Orban de azi. Daca regionalizarea va tine cont in mod firesc de acum inainte si de sensibilitatile/nostalgiile lor, dar va privelegia un model inter-cultural si federalist general si unitar (nu federal, atentie!) viabil, pe baza patriotismului constitutional (nu sangvin coleric), atunci temerile de enclavizare de la sine nu se vor mai sustine. In Europa Centrala si de Vest, exista suficiente modele de succes, iar cel austriac-tirolez este cel recomandat de specialisti inca din anii 90 pentru detensionarea situatiei din Harghita – Covasna. Astfel, daca va prevala o abordare constructiva si ne-demagogica, bazata pe realitati economice si culturale masurabile, sansa reformei de acum ar fi sa rezolve definitiv si problema integrarii zonei respective in ansamblul teritoriului si dinamicii economice a Romaniei.
Fluturarea ostentativa sau aroganta a conceptului de Stat national unitar nu va fi de natura sa calmeze nici tensiunile locale si nici sa dea o perspectiva profitabila pentru societatea romaneasca, cazand exact in capcana pe care o intind extremistii de amabele parti. Acceptarea unui model inter-cultural in anumite zone ale Romaniei, pe principii unitare si echitabile, precum in Delta Dunarii si zona adiacenta, in zona dunareana de confluenta Mehedinti – Caras – Timis cu Bulgaria si Serbia, in cea ex-saseasca dintre judetele Sibiu si Brasov etc. ar rezolva mult mai inteligent si mai pragmatic chestiunea, ar astampara patriotismele locale, ar da un imbold de a genera centre noi de iradiere social-economica, ar atrage turisti din zonele de origine ale localnicilor respectivi.
Sa ne regionalizam, Bibicule!
Sub presiunea evolutiilor europene si spaima de golirea visteriilor tarii, s-ar putea ca reforma regionalizarii chiar sa se infaptuiasca acum. O pura bifare a acestei cerinte UE n-ar fi de natura insa decat sa cronicizeze vechi nemultumiri si sa conduca doar la o vremelnica ascundere a gunoiului sub pres. De asemenea, in planul consolidarii unor identitati regionale mai ferme si mai dezinvolte, ar fi nevoie sa nu refacem din nou totul de la zero a la Mesterul Manole, ci sa preluam din vechea impartire teritoriala a Regatului interbelic , partea plauzibila si valorificabila modern, asa cum se cuvine. Cred ca insa pericolul cel mai evident ar fi insa o adancire a ne-reformei prin transferarea de mai multe privilegii catre liderii regiunilor in absenta stimularii competitiei economice si societale, fara o revedere a criteriilor de promovare la nivel de leadership, fara acceptarea ca o societate se afunda in primitivism mental, regreseaza daca reproducerea elitelor nu se bazeaza si pe recunoasterea meritelor individuale, dar si a valentelor si vocatiei ramurilor intregului national – regiunile.
Pe drept cuvant, ceasul regionalizarii ar fi sa insemne, in fapt, ultima trecere prin gara noastra mica, tot mai izolata in clasamentul competitivitatii globale, a Tren(d)ului schimbarii de mentalitati si asumarii oportunitatilor ca europeni si dunareni moderni ce ne credem si merita sa fim. Mai pe scurt, sa ne regionalizam, Bibicule, dar sa stim si noi sa nu fim lasati din nou de caruta, daca liderii politici vor sa mai sarim pentru ei in foc vreodata!
RSS
Facebook
Google+
LinkedIn
Twitter
Flickr
YouTube
