Terapia prin solidaritate – un pariu germanofon doar?

” …solidaritatea nu este o exigenţă morală, ci una raţional-politică, convergentă cu interesul Germaniei. Aşa cum odinioară, sugerează (doar) gânditorul german, modelele sociale au oferit burgheziei posibilitatea de a se opune revoluţiilor comuniste, tot astfel noua solidaritate continentală ar salva echilibrul şi prosperitatea viitoare a continentului.”

Jurgen HABERMAS

Mai poate fi salvata Europa – atat ca si constructie a institutiilor, ca functionalitate reala, cat si ca stil de viata liberal, permisiv si echilibrat in raport cu alte moduri de gandire si actiune pe plan global ?Cam aceasta ar fi intrebarea hamletiana care razbate in majoritatea conclavurilor reflexive, cate mai sunt la ora aceasta.

Este interesant si poate semnificativ ca tot un filosof post-marxist precum Habermas aduce in discutie si incearca sa identifice solutii in raport cu drama cacofonica pe care o traieste acum Uniunea Europeana. Am spus cacofonica intrucat tendintele apasat ego-centrice, cat si adancirea gradului de de-responsabilizare a elitelor politice si intelectuale – asa cum apar ele reprezentate la Bruxelles, dar nu numai – par sa fi atins un fel de maxim de sarcina.

Solutia de re-centrare, propusa de filosof, pune accentul tot pe inter-comunicare, conciliere si negociere, dar plecand de la modelul neo-renan pe care, in plina criza, europenii ar putea fi nevoiti sa il asume in cele din urma pentru a-si mai salva o anume autonomie in raport cu vectorii globalisti, impusi de noua axa geo-economica dintre SUA si China, pe deasupra cumva a capului comunitar. Altfel spus, in circumstante dezintegrative si de contaminare cu morbul speculativist manipulat de sistemul bancar, noile solidaritati care ar mai putea sa ne scuteasca de o dominanta deplina a instrumentalizarii (“comunismului rece”) de tip americano – chinez nu ar putea fi decat intrunirea unui consens la limita, in care nici curentele post-idelogice, nici egoismele exacerbate (nationale sau de grup) sa nu mai prevaleze pana la disolutie, pana la esecul final, cum s-ar zice, al proiectului Monnet- Schumann. Salvarea tocmai a acestui model european de esenta “liberal- umanista”, care a generat atata de multa stabilitate si prosperitate pare acum tot mai dilematica. Inca de la acceptarea Planului Marshal, modelul originar autonomist – rationalist, visat de eurofilii din toate epocile ( de la Napoleon la Denis de Rougemont) a suferit atacuri succesive. Hiper-consumismul si ultra-hedonismul, bazate pe iluziile intretinute de Bursa, reprezinta doar faza cataleptica a capitalismului care si-a epuizat treptat resursele de seductie si relativa stabilitate cu care parea inzestrat de la sine. Teama de completa “sclavizare economica si manageriala” in fata marilor puteri asiatice in care intre evident in afara de China si Turcia si marea Rusie ar putea constitui argumente mai solide pentru Germania spre a prelua mai hotarat initiativa si haturile, oricat de reticenti s-ar arata pe mai departe britanicii. Cum mecanismele sociale si economice au devenit tot mai greu controlabile rational intr-o lume de capricii, pofte si iluzii anti- suferinta, nu putem prezice cum se va solda marea targuiala pe muchia prapastiei oarecum in care se zbat liderii occidentali. Ca sa folosim o figura de stil, Havel a murit, si nici Kohl nu se simte prea bine …
Este de presupus ca noile strategii pe care le-a adoptat mai recent UE, precum cele pentru regiunea de la Marea Baltica si cea riverana Dunarii sunt de fapt laboratoare potentiale pentru modul in care se va reusi sau nu realinierea economiilor si scocietatilor europene, macar pe un trend de conservare a atuurilor din trecut, chiar daca Europa nu mai rezista ca altadata la ritmurile de competitivitate ale Americii, Asiei si altor economii emergente. Cat despre Romania, nu cred ca ne putem face decat mai mult griji inutile. Va fi probabil cumva impinsa sa mearga la pachet cu intentiile transformative ce vizeaza fosta Iugoslavie si isi va adanci, in paralel, si mai mult pierderea identitatii ca proiect de tara, a cuvantului de spus in fata tavalugului crizei si a jocurilor de putere din afara …

Dar, daca tot se va mai salva ceva, va fi nu datorita liderilor nostri sau nu stiu carui spirit civic brusc aparut, ci tocmai unui alt ethos al muncii si al disciplinei, care va fi necesar sa fie importat si infuzat, vrem nu vrem, nu cu seringa, ci cu mijloace mult mai palpabile de persuasiune. Sa speram si sa investim cat mai multa incredere in vectorul Baden Wurttemberg si in cel vienez si poate ca terapia de soc etic si civilizational, chiar daca la 23 de ani distanta de momentul cand merita aplicata, va reusi in sfarsit!